Aversiunea faţă de raţionalitate

Comunicarea dintre Dumnezeu şi Moise pe Muntele Sinai este o naraţiune atât de puternică a Cărţii sfinte, încât fuziunea ulterioară a revelaţiei şi raţiunii - un proces care a fost urmărit în episoade anterioare ale acestui eseu - trece în umbră, ba chiar stimulează o anume aversiune iudaică faţă de aproprierea sfinţeniei pe cale raţională ca fiind nepotrivită sau, în cel mai bun caz, subordonată.

Incognoscibilitatea, care îl distinge pe Dumnezeu de seria existenţilor cunoscuţi, întemeiază caracterul misterios al numelui Său - Tetragrama YHWH este semnul Său, iar nu numele şi nu este permis să fie vocalizată - şi chiar ajunge să justifice că aserţiunea "Dumnezeu există" este un pas către ateism, întrucât proiectează asupra Lui noţiunea omenească de existenţă.

Ideea este convenabilă convergenţei dintre credinţă şi ateism, eliminând subiectul conflictului, căci "a fi sau a nu fi" se transformă dintr-o alternativă ontologică, în una de limbaj: "Ehyeh-Asher-Ehyeh" ("Eu sunt cel ce sunt") este o expresie circulară, în care, luată ca propoziţie logică, subiectul logic şi predicatul logic îşi schimbă locurile, în funcţie de partea pe care se află gândul în bucla infinitului (9).

Este un câmp al paradoxurilor înlănţuite, căci ştergerea acestui hotar dintre credinţă şi ateism dă mână liberă cercetării credinţei în chip raţional, în care - un alt paradox - credinţa devine experienţă a procesului de gândire, astfel că ateismul şi credinţa, în forme care evită prozelitismul, devin doar nuanţe de atitudine.

D. Raţiunea - dar dumnezeiesc

Contrar teologiei negative, în singurul loc din Vechiul Testament în care apare expresia "Împărăţia lui Dumnezeu" (10), ea este legată de înţelepciune (noţiune care include raţionalitatea):

"10. Iarăşi înţelepciunea a purtat pe căi drepte pe dreptul care fugea de mânia fratelui său, arătându-i împărăţia lui Dumnezeu şi dându-i învăţătură despre lucrurile sfinte".

(Cartea înţelepciunii lui Solomon:10)

Cazul este spectaculos: Cartea înţelepciunii lui Solomon nu a fost admisă în Tanakh - este considerată apocrifă de canonul ebraic (şi de cel protestant) -, dar, deşi pseudoepigrafică, figurează în Vechiul Testament la ortodocşi şi catolici.

Dincolo de suspiciunea influenţei creştine - istoricii acceptă că ea, cel mai tîrziu, va fi fost scrisă, eventual, în cursul primului secol creştin -, cine citeşte în asta semnul reticenţei iudaice faţă de imnul ridicat înţelepciunii de Cartea înţelepciunii lui Solomon va trebui să adopte, totuşi, o poziţie flexibilă: neîncrederea în capacitatea raţiunii omeneşti să răzbată în cea dumnezeiască este combătută, de obicei, cu versetul "26. Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră», [...]" (Geneza:1), care insuflă un optimism susţinut de mari învăţaţi:

- Rashi echivalează "asemănarea" cu "puterea de a înţelege şi de a discerne", interpretându-se că, aici, vorbeşte şi despre raţiune;

- Sforno spune că expresia "după chipul nostru" semnifică o "specie proiectată să trăiască veşnic, deoarece este predominant intelectuală";

- Vilna Gaon (11) explică versetul: "Toate lucrurile din lume se găsesc în om şi sufletul său este asemănător Creatorului său prin D'varim [...]", unde D'varim ("cuvinte" în ebraică), în contextul menţionat, se referă la capacitatea umană să exprime gânduri, idei şi emoţii prin cuvinte;

- Pentru Irineu, Clement, Origen si Grigore al Nyssei (12), traducerea din ebraică cu termenul de "asemănare" trebuie înţeleasă ca platonicianul "asimilare" (la Platon, cunoaşterea adevărată constă în recunoaşterea similitudinii dintre sufletul uman şi idei).

În ebraică, expresia "בְּצֶ֥לֶם אֱלֹהִ֖ים" ("B'tzelem Elohim"), care a fost tălmăcită "după chipul Său", se traduce ad literam "În imaginea lui Dumnezeu", ceea ce îi deschide lui Sforno posibilitatea unui comentariu generos (13), în care arată că înţelesul ei este "care reflectă divinul".

De aici decurge că dezvoltarea logicii şi a raţiunii contează drept proces de apropiere de Dumnezeu, reflectându-L tot mai adecvat şi, deci, în termenii credinţei, progresul lor nu aduce prihană, ci sfinţeşte.

Şi tot aşa, nu este un act de trufie ca spusele lui Dumnezeu să fie cercetate, ci este exact ceea ce El cere cu insistenţă.

În acel prim secol al mileniului întâi, iudaismul şi creştinismul par să fi valorificat virtuţile raţiunii şi logicii, având drept consecinţe propuneri tot mai evoluate în principiile de interpretare a textelor sfinte, mergând până la dezvoltarea cercetării "pilpulistice" (respinsă de o parte a rabinilor conservatori).

(Va urma)

Note

(9) Exodul:3:

"14. Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt»".

- În ebraică expresia "Ehyeh-Asher-Ehyeh" are un înţeles incert, fiind tradusă variat:

- "Eu sunt Cel ce sunt" sau "Eu sunt Ceea ce Sunt";

- "Eu sunt Cel care Sunt" sau "Eu sunt Cine Sunt";

- "Voi Fi Ceea ce Voi Fi" sau "Voi Fi Cine Voi Fi".

- Propoziţia "Eu sunt Cel ce sunt" poate fi dezvoltată la infinit: "{[(Eu sunt Cel ce sunt) sunt Cel ce sunt] sunt etc."

(10) Noţiunea de "Împărăţie a lui Dumnezeu" este implicată şi aici, dar nu este folosită expresia ca atare:

"20. Drept aceea, pofta înţelepciunii duce la împărăţia cea veşnică".

(Cartea înţelepciunii lui Solomon:6)

(11) Elijah ben Solomon Zalman, cunoscut sub numele de Vilna Gaon, sau prin acronimul său ebraic Gra (1720-1797), a fost un talmudist evreu lituanian, halakhist, cabalist şi cel mai important lider al evreilor misnagdic (non-hasidic) din ultimele câteva secole. El este denumit în ebraică ha-Gaon he-Chasid mi-Vilna, "geniul evlavios din Vilnius". Prin adnotările şi amendamentele sale la Talmud şi alte texte, el a devenit una dintre cele mai cunoscute şi influente figuri în studiul rabinic, de la Evul Mediu încoace.

(12) Septuaginta/ Vol.1/pag.54/POLIROM/2004

(13) Sforno:

"בצלם אלוקים ("B'tzelem Elohim" - "În imaginea lui Dumnezeu"), când cuvântul "אלוהים" (Elohim) apare ca o descriere, adică în natura unui adjectiv, se referă la creaturi care sunt spirituale în esenţa lor, nu doar că posedă un potenţial spiritual. Astfel de fiinţe sunt lipsite de materie fizică, sunt complet dezîncarnate. Acest lucru le conferă o natură fundamental infinită. Acesta este şi motivul pentru care un astfel de adjectiv, atribut, este aplicat atât lui Dumnezeu, cât şi îngerilor Săi. Termenul este folosit şi în legătură cu judecătorii, adică pentru a descrie funcţia intelectuală predominantă pe care aceştia trebuie să o îndeplinească pentru ca deciziile lor să reflecte adevărata justiţie. În timp ce este un fapt incontestabil că intelectul uman funcţionează fără o dependenţă directă de orice parte a corpului, că nu îmbătrâneşte odată cu restul corpului pe care îl locuieşte, ci, dimpotrivă, uneori se îmbunătăţeşte în timp ce corpul îmbătrâneşte şi devine abia capabil să susţină sufletul care îl locuieşte, şi în timp ce este, de asemenea, un fapt că exerciţiul intelectului nu duce la oboseală etc., totuşi nu este numit "אלוהים" (Elohim), ceva divin, ci doar "צלם אלוהים" (tzelem Elohim), "ceva care reflectă ceva divin". Până când acest intelect nu a dobândit חכמה (hochmah - înţelepciune), adică o veneraţie faţă de Dumnezeu şi o iubire pentru El, Creatorul său, el este imperfect. Decurge de aici că sarcina omului este să-şi perfecţioneze inteligenţa dată de Dumnezeu prin dobândirea cunoştinţelor şi înţelegerilor care pot fi oferite numai prin studiul Torei şi prin practicarea legilor Torei. Dacă intelectualii atei nu îşi folosesc intelectul în felul în care Dumnezeu a vrut să-l folosească, acesta devine de fapt un activ negativ, un obstacol, astfel încât în cele din urmă se dovedeşte a fi complet zadarnic, aşa cum este indicat în Psalmul 49:21: "Omul, în mărirea lui, nu înţelege; este ca dobitoacele, care pier". Această lecţie întreagă este condensată în cele două cuvinte "בצלם אלוהים" (b'tzelem Elohim)".